Hristos a Inviat !

Sarbatoarea Sfintei Invieri a Domnului nostru Iisus Hristos a adus bucurie, pace, stari duhovnicesti emotionante si unice in acelasi timp credinciosilor, care,  au luat parte la Sfanta si dumnezeiasca Liturghie din noaptea  Sfintei Invieri in biserica parohiala a satului nostru.

P1120595

“De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca. De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

Aceste cuvinte ale  Sfantului Ioan Gura Aur s-au  citit la finalul slujbei utreniei,dinaintea Sfintei Liturghii,  este un indemn spre  nadejde, bucurie, biruinta, indraznire cu smerenie inaintea Lui Dumnezeu, dar in acelasi timp mangaiere pentru toti crestinii care s-au ostenit fiecare dupa puterea lor.

 

pr.Augustin Carlan


 

 

Buna Vestire

Buna Vestire prima sărbătoare închinată Maicii Domnului, confirmată în documente

Cultul Fecioarei Maria s-a dezvoltat în special după acordarea libertăţii pentru creştini de către împăratul Constantin cel Mare. Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a condamnat erezia nestoriană, care diminua rolul Maicii Domnului, şi a recunoscut cele două atribute ale Sfintei Maria: meritul de a-L fi născut pe Fiul lui Dumnezeu şi faptul de a fi pururea fecioară. Ca o urmare firească, Biserica a rânduit sărbători în cinstea Maicii Domnului.

Buna Vestire este cea dintâi sărbătoare închinată Maicii Domnului, confirmată în documente, iar prima mărturie o reprezintă biserica zidită în Nazaret (în secolul IV), pe locul unde avusese loc întâmplarea menţionată în Sfânta Scriptură. Data acestei sărbători a variat la început, astfel, în anumite locuri, era sărbătorită în ajunul Bobotezei (pe 5 ianuarie), iar în alte locuri pe 18 decembrie. În Răsărit, data de 25 martie a fost acceptată, cel mai probabil, după stabilirea datei de 25 decembrie ca serbare a Naşterii Domnului (aproximativ secolul al V-lea). La Roma, sărbătoarea a fost introdusă de papa Leon al II-lea, iar în secolul al IX-lea, data de 25 martie s-a generalizat în toată lumea catolică. Numai la armeni Buna Vestire se prăznuieşte pe 7 aprilie, în raport cu Crăciunul pe care ei îl celebrează la 6 ianuarie.

Sărbătoarea Bunei Vestiri, denumită în popor Blagoveştenie (după termenul slavon), este rânduită pentru amintirea zilei în care Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu şi totodată ziua în care a avut loc Întruparea Domnului.

Buna Vestire este prima sărbătoare confirmată în documente dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului. Potrivit tradiției, încă din secolul IV, în Nazaret s-a zidit o biserică pe locul unde Maica Domnului a primit de la înger vestea că va naște pe Dumnezeiescul Prunc. Biserica a rânduit cinstirea acestei sărbători în ziua de 25 martie, cu nouă luni înainte de Naşterea Domnului, pentru că acum are loc întruparea Fiului Lui Dumnezeu (Lc. 1, 35-38). În ziua sărbătorii se oficiază Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur unită cu Vecernia din ziua de 26 martie. În această zi Biserica a rânduit dezlegare la peşte.


Floriile

Intrarea Domnului in Ierusalim

– Duminica Stalparilor –

“Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui. Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta”.

Ev. Ioan 12, 1-18


Stiri

 Prohodului Domnului Iisus Hristos

Astăzi 10.04.2015, în Sfânta şi Marea Vineri, în toate bisericile ortodoxe se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului, care este de fapt slujba Utreniei Sâmbetei celei Mari. Prohodul sau slujba de înmormântare a Mântuitorului Iisus Hristos este cea mai frumoasă cProhodului reaţie liturgică bisericească sau geniul creaţiei liturgice ortodoxe.

Când cântăm Prohodul Domnului, nu ştim exact dacă plângem sau dacă ne bucurăm. Acesta este sentimentul dominant când participi la această slujbă.Se pare că toţi oameni aceia care cântă cu lumânări aprinse în mâini se bucură de noaptea Prohodului… şi e normal să fie aşa pentru că totul este proiectat în perspectiva Învierii. Prohodul, deşi este o cântare foarte populară, pentru că o cunoaşte toată lumea, ea este, totodată, o cântare reprezentativă pentru cultul ortodox, deoarece în textul ei se găsesc aproape toate învăţăturile dogmatice ale Bisericii.

In biserica noastra parohiala Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil Odobesti, slujba Prohodului Domnului va incepe la ora 18:00, iar incepand cu ora 10 a diminetii se va oficia slujba scoaterii Sfantului Epitaf (Aer).

pr.Augustin Carlan


Sfantul Aer

Trecerea pe sub Sfantul Aer, in Vinerea Mare

In fiecare an, in Vinerea Mare, coboram in mormant, impreuna cu Hristos, pentru ca, mai apoi, sa si inviem impreuna cu El. Aceasta coborare si ridicare din groapa mortii se face in chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflata in mijlocul bisericii, pe care sta intins trupul mort al lui Iisus Hristos, intiparit pe Sfantul Epitaf. Sfantul Epitaf este un obiect de cult confectionat din panza de in, matase sau catifea, pe care se afla imprimata sau pictata icoana punerii in mormant a Domnului Iisus Hristos. Epitaf este un nume compus din doua cuvinte grecesti, „epi tafos”, care inseamna „pe mormant”. El reprezinta un fel de pecete asezata pe Sfantul Mormant al Domnului. Deci, trecerea pe sub el inchipuie chiar intrarea in Sfantul Mormant cel datator de Viata.

In Sfanta si Marea Vineri se face pomenirea „Sfintelor si Mantuitoarelor si infricosatoarelor Patimi ale Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”, adica: scuiparile, lovirile peste fata, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfira, trestia, buretele, otetul, piroanele, sulita, crucea si moartea.

Dupa slujba Ceasurilor Imparatesti, in Vinerea Mare, in toate bisericile se savarseste „Vecernia scoaterii Sfantului Epitaf”. In cadrul acestei slujbe speciale se scoate in mijlocul bisericii Sfantul Epitaf. El este asezat pe o masa mai inalta, care inchipuie Mormantul Domnului. La randul lui, Sfantul Epitaf aduce aminte de fapta de milostenie a Dreptilor Iosif din Arimateea si Nicodim, care, coborand de pe Cruce trupul Domnului Iisus, l-au pregatit pentru ingropare, mai inainte de a-L aseza in mormant. Credinciosii saruta Sfanta Evanghelie si Sfanta Cruce, care sunt asezate pe Sfantul Epitaf, dupa care trec pe sub masa. De cealalta parte a mesei se afla Sfanta Cruce, asezata sub policandru cu o zi in urma, in cadrul Deniei din Joia Mare. Unii credinciosi trec pe sub masa o singura data, inchipuind unicitatea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, iar altii trec pe sub masa de trei ori, in amintirea celor trei zile in care trupul lui Hristos a sezut in mormant. Nu am gasit vreun temei care sa intareasca mai mult o parere sau alta. Fie o singura data, fie de trei ori, important este ca atunci cand fac acest gest al smereniei si al credintei, credinciosii sa stie ca, prin acest lucru, ei inchipuie in trupul si viata lor moartea si punerea in mormant a lui Hristos.

Prezenta mormantului Domnului si a Crucii Sale in mijlocul bisericii ne invata ca, pana sa ajunga la Inviere, credinciosii trebuie sa participe in chip simbolic si la Patimile, moartea si ingroparea Mantuitorului. Coboram impreuna cu El in moarte, pentru ca in noaptea Invierii sa si inviem impreuna cu El, dupa cum zice o cantare a slujbei: „Astazi ma ingrop impreuna cu Tine, Hristoase…” Asa cum Hristos a trecut prin mormant, pentru a Se pogora in iad, cu scopul de a-i invia pe toti Dreptii care asteptau inca implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, tot asa, credinciosii trebuie sa moara si sa treaca prin mormant, pentru a putea invia impreuna cu Hristos si a dobandi viata cea vesnica in Imparatia Sa.

pr.Augustin Carlan

Sâmbăta lui Lazăr, anticiparea Învierii Domnului

Ultima sambata din Postul Mare (pomenirea mortilor) 4 aprilie 2015

Eu sunt învierea şi viaţa

Hristos se afla, aşadar, dincolo de Iordan, în Pereea, într-un ţinut pustiu, unde Ioan botezase cândva. Aici a primit mesageri de la cele două surori, Marta şi Maria: Îl rugau să vină cât mai repede la casa lor, deoarece Lazăr era grav bolnav. Nu se spune ce boală avea, însă aceasta era fără vindecare şi ducea spre moarte. Totuşi, Iisus nu răspunde imediat rugăminţii lor; rămâne încă două zile în locul în care se afla. Apoi, însoţit de ucenici, porneşte spre Betania. Ajunge în sat în cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei şi Mariei era încă mare: mulţi prieteni şi cunoscuţi de-ai lor erau încă alături de ele pentru a le consola.

La marginea satului, Iisus o întâlneşte pe Marta, care, uşor mustrător, Îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit“. Hristos îi răspunde: „Eu sunt învierea şi viaţa!“, adică El este Cel care a adus la viaţă toate, dar şi Cel care are putere să biruiască moartea. O va dovedi, de altfel, peste puţine zile, când, prin moartea Sa, primită de bunăvoie, va birui moartea.

O întâlneşte apoi pe cealaltă soră, Maria, venită şi ea în grabă, întrucât auzise că Învăţătorul a sosit în satul lor. Văzând durerea celor două surori şi a prietenilor acestora, Iisus S-a întristat şi El, şi, în faţa mormântului lui Lazăr a plâns. Hristos, Viaţa şi dătătorul vieţii, se afla faţă în faţă cu moartea. Cel care crease omul pentru o viaţă veşnică vedea înaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune şi descompunere. Cere atunci să fie dată la o parte piatra de la uşa mormântului. Marta încearcă să se împotrivească, spunând că deja miroase urât, adică Lazăr intrase în putrefacţie. Hristos, îndemnând-o să aibă credinţă, mulţumeşte mai întâi Tatălui pentru minunea ce avea să se întâmple, apoi îl cheamă pe Lazăr afară. Acesta iese din mormânt aşa cum fusese îngropat: înfăşurat în giulgiu şi cu mahrama pe faţă. Bucurie, uimire, cutremurare… Văzând minunea, unii dintre cei prezenţi au crezut în Hristos, alţii însă, amintind de fraţii bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea să le fie trimis săracul Lazăr înviat pentru a crede, au găsit cu cale să meargă şi să-L pârască la farisei. Acum, sinedriul se întruneşte şi hotărăşte uciderea lui Iisus, dar şi a lui Lazăr cel înviat.

Lazăr cel înviat, episcop al Ciprului

După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creştinilor prin omorârea arhidiaconului Ştefan, Lazăr a fugit, împreună cu surorile lui, în insula Cipru. Era şi el căutat pentru a fi omorât, deoarece însăşi existenţa lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu. Când apostolii Pavel şi Barnaba, aflaţi în prima lor călătorie misionară, au poposit în Cipru, l-au întâlnit acolo şi l-au hirotonit episcop al Ciprului. Tradiţia spune că, după ce a fost înviat de Hristos, a mai trăit 30 de ani, apoi a murit. Având totdeauna în faţa ochilor imaginea iadului din cele patru zile cât a fost mort, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată.

A fost îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormântul lui s-a zidit o bisericuţă. Pe la 890, împăratul Leon Înţeleptul, care avea o mare preţuire faţă de Sfântul Lazăr şi care a compus stihirile de la vecernia Sâmbetei lui Lazăr, a mutat moaştele la Constantinopol, capitala imperiului. În schimbul sfintelor moaşte, a oferit bani şi meşteri care au ridicat, în Larnaca, biserica „Sfântului Lazăr“, care se vede şi astăzi. În 1204, când cruciaţii au cucerit Constantinopolul, au dus în Occident, pe lângă alte odoare, şi moaştele lui Lazăr. Păstrate iniţial în Marsilia, au fost purtate apoi în alte locuri, încât astăzi s-a pierdut urma lor. În anul 1972, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii „Sfântul Lazăr“ din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmură cu un fragment din moaştele sfântului. Pe sicriu scrie: „Lazăr cel de a patra zi, prietenul lui Hristos“.

La slujba înmormântării creştinilor, dar şi la fiecare pomenire a celor adormiţi, Sfântul Lazăr este chemat să mijlocească pe lângă Hristos: „…pentru rugăciunile sfântului şi dreptului Lazăr cel înviat a patra zi din morţi…“

Episcopul Ciprului, vizitat de Maica Domnului

Se spune că Lazăr voia să o revadă pe Maica Domnului, întrucât trecuse mult timp de când plecase din Ţara sfântă. În acest scop, i-a trimis o corăbioară. Maica Domnului, însoţită de Sfântul Ioan Evanghelistul, a plecat cu această corăbioară spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtună mare şi, în loc să ajungă la Larnaca, unde era Lazăr, corabia a fost dusă la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plină de idoli şi temple păgâne. Maica Domnului şi Sfântul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevărat. Foarte mulţi au fost convertiţi atunci la creştinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o ţară a monahilor, numită până astăzi Grădina Maicii Domnului.

De la Muntele Athos, Maica Domnului a venit în Cipru şi l-a întâlnit pe episcopul Lazăr. I-a oferit în dar două mânecuţe arhiereşti şi un omofor lucrate de ea. S-a întors apoi în Ţara Sfântă.

 Suntem chemaţi să ne identificăm cu Lazăr

Slujbele Bisericii din această perioadă nu privesc însă minunea învierii lui Lazăr ca pe un simplu eveniment petrecut cândva, mai mult sau mai puţin exterior nouă, de care se face numai amintire în această sâmbătă; toată săptămâna a şasea a Postului Mare ne invită să devenim martorii celor întâmplate în urmă cu aproape două mii de ani, raportând întâmplările de atunci la propria persoană.

Astfel, luni ni se spune: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…“, marţi: „Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr…“, miercuri: „Astăzi, Lazăr, murind, este îngropat şi îl jelesc surorile…“, joi: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort“, iar vineri: „Mâine, Domnul vine să ridice pe fratele cel mort al Martei şi al Mariei“.

Pe de altă parte, suntem chemaţi să ne identificăm cu Lazăr: „Răstoarnă, Hristoase, de pe smeritul meu suflet, piatra cea grea a trândăviei celei rele, şi mă ridică din mormântul nesimţirii, spre lauda Ta, Cuvântule“. Aşadar, pe fiecare dintre noi îl învie Hristos în Lazăr şi pe fiecare dintre noi îl eliberează din moarte.

 


Canonul Sfantului Andrei Criteanul

Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?

Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com¬puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: “Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”, cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

images (8)Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.
Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga¬ciunea lui Zaharia, tatalSfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).
La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de “Teodor” si “Iosif”, adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).
In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate interca¬late intre Fericiri.

Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?

Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea “Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.
Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag¬mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a PostuluiSfintelor Pasti, la Utrenie.

Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi¬tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.
Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude¬cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu¬lui din moartea pacatului.
Rugaciunea vamesului “Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!” devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: “Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”
Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: “Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale” ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: “Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul.” (Cantarea a II-a, 2)
Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: “toata mintea tarana mi-am facut” (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.
Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.
Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.
Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: “Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!”. Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: “Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!”
Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom¬nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. “Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris¬tos Dumnezeu, slava si lauda aducand.”
Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.
Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu¬nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po¬caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.
Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca “usile pocaintei” sa devina “portile imparatiei cerurilor” deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.
Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan¬sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum¬nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.
Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, “Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia”, arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.
Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.
In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.
Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri¬milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut rodi¬toare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus¬tia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.
Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si “strapungerea inimii” si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con¬tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre “lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare”, adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.
Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.
Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu¬nii de pocainta.
Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum sivesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.
Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.
In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul¬mineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.
Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: “Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea.”

+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane


 

Patriarhul Teoctist. Amintiri de la Vorona

patriarhul-teoctist_0_w747_h800_q100

La 7 februarie 1915 se năştea vrednicul de pomenire Patriarh al României Teoctist Arăpaşu. Acum când aniversăm 100 de ani de la naşterea vrem să vă reamintim figura ierarhului blând şi luminos pentru cei care l-au ştiut, dar mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut deloc. Interviul de faţă reprezintă o scurtă întâlnire cu cineva pentru care satul unde s-a născut şi biserica sunt lucrurile cele mai dragi din lume.

Părinte Patriarh, ce vă amintiţi de satul natal Tocileni din vremea copilăriei dumneavoastră?

Am asemuit satul acesta, Tocileni, cu un fel de instituţie bisericească şi cu înţelepţii lui, centrul fiindu-i biserica cu clopotul ei şi ţarinile noastre de jur împrejur, care constituiau nu numai puncte de proprietăţi ale diferiţilor locuitori, dar şi ca nume. Pentru mine personal, erau ca şi cum ai merge într-o ţară străină fiindcă, având avantajul de a fi mulţi în familie, trebuia ca fiecare să îndeplinească un rost în familie, iar eu mergeam adesea cu mioarele şi prin alte locuri. Puritatea şi frumuseţea negrăită a satului meu mi-au rămas model de lucrare creştină. La biserică se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilăriei mele le păstrez în ambianţa satului meu de poveste, alături de tovarăşii de joacă, de vecini şi scumpa mea familie de care mă leagă şi astăzi fire nevăzute. Îmi amintesc că mergând la biserică, având doar doi ani şi jumătate, eram purtat în braţe de sora mea mai mare, Ileana. Şi era la noi un frumos obicei, o lege nescrisă a satului, de a cere celor mai mari iertare înainte de merge la biserică. Astfel, purtându-mă în braţele sale, Ileana s-a aplecat peste un gard de stuf pentru a cere iertare tatălui meu aflat dincolo, într-o grădiniţă. „Iartă-mă, tătuţă, căci mergem la biserică!“, şi s-a plecat împreună cu mine, făcând gestul de iertare înainte de a porni către biserică. Păstrez cu emoţie imaginea aceasta şi imaginea bisericii de atunci. Când peste ani am restaurat biserica de acolo şi am consolidat-o, sfinţind-o mai apoi în sobor, mi s-a părut dintr-odată mică. Atunci era un fel de catedrală unde stăteam noi, copiii. Aşadar, un sat aidoma unei mănăstiri, unde, deşi existau familii, era o adevărată mănăstire unde se păstrau legile morale foarte frumos: plângeau împreună, se îndurerau împreună când murea cineva, dar se şi bucurau împreună. Deci, satul era ca o adevărată familie în care se păstrau puritatea şi valorile morale, astfel încât pentru mine nu a fost o deosebire atât de mare între sat şi mănăstire. În schitul în care am intrat eu era aceeaşi muncă, acelaşi ritm de viaţă, însă mult mai organizat la schit. Satul constituia un stup de virtuţi, de frumuseţi morale şi de datini foarte frumoase. L-am preţuit şi îl voi preţui întotdeauna. M-au impresionat aceşti oameni care au fost la mine şi cu care am stat de vorbă. La rândul lor, aceşti oameni au fost foarte mişcaţi şi mi-au transmis dorinţa lor de a face aici o şcoală model, şi la Tocileni, şi la Filipeşti, Victoria. Cum am spus, satul acesta rămâne pentru mine imaginea ideală a unei comunităţi creştine, trăind frumos valorile căsătoriei, ale familiei.

Când şi unde aţi intrat în monahism?

E cu neputinţă de exprimat însemnătatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, după un drum destul de anevoios şi necunoscut geografic, direct până la această mănăstire, unde însă nu se primeau minori. Din acest motiv, deşi era la apusul soarelui, a trebuit să continuăm drumul repede, încă patru kilometri, până la schit, unde ne-a primit sfântul părinte Ghedeon Verenciuc şi unde am rămas apoi până când am fost repartizat la ascultare aici, la mănăstirea mare. Însemnătatea acestui fapt a fost covârşitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniţi, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este şi greu de exprimat preţuirea momentului, pentru că, iată, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, după atâtea decenii. Când am sfinţit biserica de la Victoria am avut un moment de revelaţie. În timpul slujbei, priveam în zare, cum se vede de acolo această pădure a Voronei: se vede un albastru care se uneşte cu cerul; aşa era şi atunci când am plecat eu. Acum priveam din nou: cum de-am avut curajul să plecăm? Am venit de-a dreptul prin pădure, prin locul de aici, din faţa mănăstirii. Ştiind imaginea din Apocalipsă şi fiind cuprins de întunecimea codrului secular, apoi ieşind la lumină în poiana aceasta şi văzând turlele bisericilor strălucind în soare, mi-am zis: aici este Ierusalimul cel ceresc! Apoi, venind încoace, din marginea pădurii, am auzit toaca de terminare a Vecerniei. Atunci a sosit acel părinte care ne-a spus că degeaba am venit aici, căci şcoala călugăriei este la schit, acolo, sus. La sfinţirea bisericii noi de la Victoria mi-am dat seama că din locul acela am plecat în dimineaţa zilei de Duminica Tomei a anului 1928, la schit.

Care era atmosfera duhovnicească de atunci la Mănăstirea Vorona?

Însuşi faptul că m-am îndreptat încoace arată că faima mănăstirii era destul de favorabilă gândului unui adolescent care nutrea convingerea că astfel aici va fi mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de bucuria unei vieţi dedicate lui Dumnezeu. Aici erau călugări în majoritate tineri. Când am ieşit din pădure şi am intrat în această incintă, m-am aşezat pe o bancă din faţa unei chilii, plin de oboseala drumului şi de înspăimântătoarea străbatere a acestei seculare păduri, urcând şi coborând coline, trecând pe marginea satelor, intrând în pădurea tânără şi apoi în cea seculară, însoţit permanent de o spaimă necunoscută şi apăsătoare. Nu mai văzusem până atunci pădure seculară. Plecasem din ţarina noastră dimineaţa, în Duminica Tomei, iar la vremea Vecerniei am sosit aici, deci pe la ora 4 după-amiaza. Şi atunci, cu multă bunăvoinţă, unul dintre părinţii care ieşeau de la biserică, văzându-mă, m-a întrebat: „Ce vrei, măi băiete, de ce-ai venit aici?“ I-am răspuns, aşa cum mi-a amintit el după ani, după decenii chiar, că am venit să învăţ şcoala călugăriei. Ce însemnătate avea acel cuvânt nici acum nu pot tâlcui, după ce am împlinit 90 de ani de viaţă şi de slujire a Bisericii, cea care m-a chemat de la o stare la alta, chemare căreia i-am răspuns cu iubire şi statornicie.

În momentul deciziei de atunci, de a face încă patru kilometri până la Schitul Sihăstria de sus, unde am fost primit de sfântul părinte Ghedeon Verenciuc, văd voia lui Dumnezeu. În acest chip minunat şi neînţeles atunci, şi poate şi acum, s-a întrezărit cu adevărat voia lui Dumnezeu, Care prin purtarea Sa de grijă m-a călăuzit statornic în ascultările bisericeşti în toată viaţa mea.

Poate pentru un tânăr de astăzi e greu să înţeleagă cum un adolescent ar îmbrăţişa drumul monahismului. Cum aţi făcut această alegere la o vârstă atât de fragedă, mai ales că pentru un adolescent din zilele noastre gândul acesta este greu de înţeles?

Gândul călugăriei a încolţit în mintea mea încă de când am intrat pe băncile şcolii din sat. Dar n-am nutrit niciodată gândul de a îndemna pe cineva să repete drumul acesta, sau de a-i prezenta viaţa monahală ca pe ceva atrăgător pentru dobândirea mântuirii. Este o viaţă – ca şi viaţa preoţească, de altfel – plină de încercări, plină de cerinţe, pe care nu orice fire omenească poate să le învingă pentru a rămâne statornic în calea slujirii lui Dumnezeu. De aceea nu m-am grăbit să-i îndrum pe tineri, atunci când aceştia îmi mărturiseau că doresc să urmeze drumul acesta. Dimpotrivă, îi sfătuiesc să se gândească mult şi cu prudenţă la intrarea în seminar şi la intrarea în ascultarea şi slujirea Bisericii.

La Schitul Sihăstria Voronei şi la Mănăstirea Voronei exista o veritabilă şcoală monahală. Acolo v-aţi însuşit primele cunoştinţe teologice.

E adevărat! În această mică şcoală a părintelui Ghedeon se lucra tot timpul ceva, tâmplărie, sculptură în lemn şi în primul rând pravila de biserică. Deci era o şcoală practică, cu rugăciune, noi fiind în jur de 5-6. Cu timpul am deprins să citesc în slavonă, limba vechilor cărţi, a proloagelor, pe care noi le citeam cu rândul, în timp ce ceilalţi lucrau, iar părintele ţinea să-l oprească pe cel ce citea şi să-l întrebe înţelesul cuvintelor – spre exemplu, cuvântul „ighemon“ – şi sigur că nimeni nu putea răspunde. Mai târziu, în 1930, când am intrat la Seminarul Mănăstirii Neamţ, mă găseam oarecum într-o poziţie mai avansată faţă de ceilalţi colegi prin cântări şi tipic şi prin alte cunoştinţe pe care le învăţasem de la schit. Părintele Ghedeon ştia „psaltichia“, cântarea psaltică bisericească, având şi voce frumoasă, psaltichie pe care nu-i uşor s-o deprinzi şi să o predai. El însă preda şi tactul respectiv şi explicaţiile lui erau de adevărat profesor, iar dintre aceşti tineri practicanţi, unii, mai apoi, se înscriau la şcoala de cântăreţi.

În 1977 aţi ajuns pe scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, cum era denumirea Mitropoliei din epoca respectivă. Veneaţi la Iaşi, acasă, în Moldova. Ce a însemnat pentru Preafericirea Voastră faptul că aţi avut şansa de a vă ocupa de înfrumuseţarea Mănăstirii Vorona, făcând-o mai frumoasă decât era înainte?

A însemnat o mare bucurie pentru mine, căci părinţii pe care i-am cunoscut atunci şi pe care şi acum îi văd cu ochii minţii m-au impresionat de atunci prin viaţa lor curată, plină de virtuţi. Nu erau nişte oameni izolaţi, care să fugă de lume, de credincioşi, ci dimpotrivă, comunicau cu credincioşii ca şi acum şi vorbeau pe limba credincioşilor şi pe puterea lor de cuprindere a adevărurilor dumnezeieşti. Am simţit bucurie mare că Dumnezeu m-a rânduit să am posibilitatea de atunci şi din prima revedere a mănăstirii m-am gândit la această îndatorire şi m-am rugat lui Dumnezeu să m-ajute să o văd aşa cum este acum. Dar nu numai eu am lucrat aici. Sigur că s-a adăugat şi osteneala şi grija IPS Mitropolit Daniel, şi mai ales a acestui mănunchi de maici harnice şi devotate pentru munca de toate zilele. O bucurie nespusă am simţit când am început lucrările, după multe eforturi şi intervenţii pe la autorităţi, căci era un timp când statul interzicea lucrările de acest fel. Până atunci statul acordase sume pentru bisericile mănăstirilor istorice. Dar la cutremurul din 1977 s-a dat un decret prezidenţial interzicând toate acestea. Şi aici, şi la mănăstirile Putna, la Dragomirna, la Neamţ, Secu, numai fondurile credincioşilor mai ajutau. Pe urmă sfânta Mitropolie a făcut posibilă continuarea lucrărilor deja începute, iar aici să reînceapă construcţia clădirilor pe care le vedem astăzi.

Cum aţi depăşit greutăţile?

În primul rând prin răbdarea pe care ne-o recomandă Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, prin înţelegere deosebită şi prin reuşita celor pe care le începeam, reuşită ce pentru mine însemna un îndemn de a nu mă lăsa biruit. Aşa a fost cazul cu biserica nouă din satul meu natal şi cu biserica cea veche care a fost restaurată, consolidată şi pictată apoi. Dar, pentru că am ajuns aici, trebuie să vă destăinui ceva ce dumneavoastră, generaţia tânără, nu ştiţi. Când am fost hirotonit în 1950 Episcop-vicar al Patriarhiei, Preafericitul Justinian, în cuvântul său, dacă veţi citi acel cuvânt foarte scurt de la hirotonia mea, pe care l-a rostit improvizat, mi-a atras atenţia: „Eşti moldovean!“ şi mi-a dat titlul de „Botoşăneanul“, zicând: „Să ţii la biserici, să slujeşti bisericile nu numai cu cuvântul, ci şi cu îndrumarea şi mai ales cu întreţinerea lor!“ Preafericitul prevedea o situaţie grea care avea să vină. Acest cuvânt, eu l-am păstrat în taina sufletului meu. Acum, cu prilejul păşirii pe cel de-al zecelea deceniu din viaţă, mi-am adus aminte de acest cuvânt al Preafericitului Justinian, care spunea că atunci când ajungi intr-un loc, trebuie să îţi faci slujba ta deplină, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel.

Vorbiţi despre slujirea ca Mitropolit al Moldovei.

La Iaşi, avându-l ca vicar pe Înaltpreasfinţitul Pimen, pentru a nu fi pus în discuţia celor care urmăreau cu ochi răi toate lucrările noastre, discutam personal cu arhitecţii şi specialiştii, iar lui îi dădeam conferinţele preoţeşti, deschideri de biserici şi altele, încât a fost o perioadă pe care am trăit-o intens, însă cu multă nădejde, cu multă bucurie. Cine citeşte volumele scrise şi tipărite de mine poate găsi crâmpeie din aceste fapte; toate slujbele de atunci, de la Putna, sunt crâmpeie despre faza în care ne aflam în momentul respectiv, căci mergeam deseori acolo. A fost una din cele mai frumoase pagini pe care le-am văzut şi pe care le-am trăit în viaţa mea, pentru care mulţumesc lui Dumnezeu, mai ales pentru faptul că am participat la canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Vreau să vă spun cu ocazia aceasta, fără să flatez pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Daniel, că mi-a fost de mult sprijin în Sfântul Sinod în perioada aceea, pentru canonizarea de sfinţi, întrucât erau diferite păreri: să nu trezim prea multe curiozităţi prin canonizările de sfinţi. Dar am reuşit. Dânsul este şi autorul Troparului Sfântului Ştefan cel Mare, glasul I. Atunci s-a dat şi un Act Patriarhal în vederea instituirii zilei de pomenire a lui Ştefan cel Mare, o recunoaştere a faptului că Ştefan cel Mare este serbat şi de Biserică.

Aveţi câteva decenii foarte importante de preoţie şi o experienţă pastorală deosebită. De unde aceste daruri?

A fost datorită, cred eu, educaţiei de acasă, din familie. Eu n-am zis „NU“ tatălui meu sau fraţilor mai mari. Eram o familie săracă, însă bogată în copii. Eu nu am cunoscut distracţiile aşa cum sunt înţelese astăzi. Îmi cunoşteam responsabilităţile şi nu mă dădeam în lături de la lucru. Şi atunci, datorită acestui fapt, viaţa nu mi-a fost niciodată grea la mănăstire, pe unde am fost, de la schit începând – căci acolo eram cu alţii mai mari decât mine, cum v-am spus mai înainte, dar pe care, dacă îmi spuneau ceva, eu îi ascultam, grăiam şi mă purtam aşa cum mi se spunea, tuturor transmiţându-se această ierarhie de valori. Acest lucru a însemnat pentru mine un lucru extraordinar, cunoaşterea şi respectarea valorilor. (Fragmente din interviul realizat de pr. dr. Ciprian Florin Apetrei în 7 septembrie 2005 la hramul Mănăstirii Vorona, jud. Botoşani. Transcriere de pr. Bogdan-Aurel Teleanu)

basilica.ro


Convocare

In data de 22.02.2015 (duminica ) dupa Sfanta liturghie, Consiliul Parohial este asteptat la ora  12:00 in biserica noastra parohiala pentru sedinta administrativa a  lunii februarie.

Va multumesc!

Preot Carlan Augustin


 

90 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie

 

patriarhia-romana_w747_h800_q100
Astăzi, 4 februarie 2015, se împlinesc 90 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, informează “Ziarul Lumina”. După Primul Război Mondial, România şi-a recuperat provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) aflate până atunci sub stăpâniri străine, formând astfel România Mare (1 Decembrie 1918). În mod spontan şi firesc, ortodocşii români din respectivele provincii s-au unit cu Biserica Ortodoxă Română, reuşindu-se pentru prima oară în istorie unificarea Ortodoxiei româneşti. Ca o consecinţă firească a acestui fapt a apărut şi ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, ce a găsit imediat o largă susţinere în întreaga societate românească. Pentru a da glas acestei iniţiative, în ultimele zile ale anului 1924, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei şi Sucevei (1909-1934) a făcut oficial propunerea ca „Mitropolia Ungro-Vlahiei (Munteniei) cu scaunul mitropolitan din Bucureşti să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungro-Vlahiei ca primat al României, care de drept e şi preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române cu reşedinţa la Bucureşti“. Această propunere a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a fi analizată în cadrul sesiunii sale de toamnă din anul 1924. Prorogată pentru data de 4 decembrie 1924, această sesiune şi-a reluat lucrările abia la 4 februarie 1925. Propunerea a fost primită „cu multă însufleţire“ de către sinodali, care au trecut imediat la dezbateri pentru a stabili detaliile procesului de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Ca urmare a expunerilor de motive şi a dezbaterilor din plen, Sfântul Sinod „în unanimitate şi cu însufleţire“ a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Române şi ridicarea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.